Cele mai importante şi aşteptate sărbători tradiţionale româneşti sunt cele de iarnă, serbate din 25 decembrie până în 6 ianuarie printr-o serie de manifestări şi tradiţii. Datinile specifice acestei perioade diferă de la o zonă la alta a ţării, dar cu toate acestea, solidaritatea şi credinţa pentru cele sfinte sunt peste tot aceleaşi.

Crăciunul este cea mai veche sărbătoare din calendarul bisericesc şi celebrează Naşterea Mântuitorului Iisus. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit şi Anul Nou în ziua de Crăciun. La români, în unele sate bănăţene şi transilvănene, zilei de 1 ianuarie, Anului Nou, i se mai spune şi Crăciunul Mic.

Cel care vesteşte apropierea sărbătorilor de Crăciun este Sfântul Nicolae, serbat pe 6 de cembrie. În zilele rămase până la Crăciun gospodinele fac curat în casă şi în curte, pregătesc bucatele tradiţionale (cârnaţi, sarmale, cozonaci, colaci şi turte), iar bărbaţii taie porcul în ziua de Ignat (20 decembrie).

În 24 decembrie începe sărbătoarea Naşterii Domnului, cu seara de Ajun. Acum se îm podobeşte bradul, obicei moştenit de la romani, suprapus peste cel autohton al butucului de Crăciun, prin arderea unui trunchi de brad, semnificând renaşterea, şi este aşteptat Moş Crăciun. Grupuri de colindători pornesc a cânta pe la case, primind de la gazde covrigi, nuci, cozonac şi băutură. În ziua de Crăciun, după slujba de la biserică, românii se aşază la masa încărcată de bucate preparate din carne de porc: sarmale, cârnaţi, fripturi, tobă, caltaboşi şi nelipsiţii co zonaci.
În multe regiuni ale ţării se practică Viflaiemul sau Irozii, o dramă religioasă care înfăţişează misterul Naşterii Domnului, la care participă copii, interpretând pe Irod, Cei trei Crai de la Răsărit, Soldatul, Preotul, Ciobanii sau Îngerul.

Anul Nou contemporan este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului şi divinităţii adorate, la cumpăna dintre ani.
În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc trei începuturi de an: 1 ianuarie (anul nou civil), 1 martie (anul nou agrar) şi 1 septembrie (anul nou biblic).
În seara de Ajun şi în ziua de Anul Nou, ceata de urători formată din doi până la douăzeci flăcăi sau bărbaţi proaspăt însuraţi pleacă din casă în casă să ureze cu plugul sau cu buhaiul, obicei străvechi agrar prin excelenţă, numit Pluguşorul. În dimineaţa Anului Nou, copiii obişnuiesc să meargă cu Sorcova şi cu Semănatul.

E vremea colindelor
Colinda este zestrea fără seamăn a simţirii bunătăţii, omeniei şi statorniciei noastre, efigie a sfântului Crăciun, cu simbolistica şi ceremonialul său, împodobind îndeletniciri şi rosturi tradiţionale, devenind poezia şi oglinda acestora, temeinica unitate a pământului şi a poporului român. Colindele dau o măreţie imperială nopţilor de Crăciun, ducând din casă în casă vestea cea mare a Naşterii Domnului.
Ele sintetizează întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc.
În colindele poporului român regăsim stratul străvechi, dominat de eresurile duse de greci în migraţia lor sudică şi transpuse în viitoarea lor mitologie, stratul precreştin, despre aşteptarea evenimentelor care au făcut posibile Evangheliile, şi stratul creştin, adus de biserică. Toate însă, într-o întrepătrundere, trăiesc în satul nostru veşnic.

În trecut, când formele tradiţionale erau mai bine păstrate, colindatul era un spectacol măreţ, la care participa întreaga colectivitate a satului. Colindele se cântă, începând cu noaptea de 24 spre 25 decembrie, până la Bobotează, fiind urmate de urări le specifice sărbătorii de Crăciun şi de Anul Nou. Colindătorii sunt primiţi de gazde cu bucurie, ospătaţi cu mere, nuci, plăcinte şi cu băutură.
Colindatul îl încep copiii de vârstă şcolară, care, în după-amiaza Ajunului, pornesc prin
sat cu straiţele. Actanţii principali sunt însă cetele de feciori.
Versurile colindelor sunt de o mare varietate şi frumuseţe, dominate de optimism, în care sunt formulate dorinţele şi năzuinţele oamenilor, iar componenta lor melodică contribuie esenţial la religiozitatea şi la emoţia cu care sunt ascultate.
Pe alocuri, se practică şi descolindatul, care constă în replicile dure pe care le dau colindătorii celor care nu-i primesc şi care nu respectă datina.

Ceata junilor sau a feciorilor

Butea feciorilor este unul dintre obiceiurile de iarnă care încă se mai practică, spre exemplu în Mărginimea Sibiului, sau în alte sate transilvănene, şi nu numai. În satul Deal, judeţul Alba, ceata junilor este denumită „Ficiorii de la Bute”, butea derivând de la obiceiul umplerii buţii cu vin în ziua de Sfântul Nicolae şi reprezentând „gazda”, casa închiriată pentru această perioadă.
Ceata feciorilor din Săliştea Sibiului Feciorii de la Săliştea Sibiului, după ce se adună la „gazdă”, îşi aleg cu grijă repertoriul şi îşi tocmesc o bucătăreasă care să le prepare alimentele primite de la săteni.

În ziua de Ajun, feciorii, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, încep a colinda notabilităţile satului: primar, preot, notar, învăţător, după care colindă întregul sat. Pentru ca alaiul să-şi facă mai bine simţită prezenţa, uneori este însoţit de ceteraşi, fluieraşi, clarinetişti. În fiecare casă sunt aşteptaţi pe masă cu un colac împodobit, carne afumată, cârnaţi şi cu bani. La casele cu fete mari, pe lângă membrii familiei, vin fete şi neveste din vecini şi joacă două-trei jocuri cu junii.

Colindatul continuă în prima zi de Crăciun, după masă, mergându-se din casă în casă la toţi gospodarii. În colindele lor tinerii laudă înţelepciunea şi hărnicia gospodarului, vitejia feciorilor şi frumuseţea fetelor.

A doua zi, împărţiţi în grupuri mai mici, de trei-patru persoane, pornesc după alimente (ouă, varză, carne, zarzavaturi) puse în coşuri şi în traiste de femei şi de fete.

A treia zi, la Pavilionul unde se strângeau seară de seară, junii îşi aleg fetele ce aveau să îi însoţească la „întâlnirea jocurilor”, din 28 decembrie. De obicei flăcăul ce avea să se căsătorească curând este însoţit de logodnica sa, iar ceilalţi de surori sau de alte fete (rude mai apropiate). Seara sunt invitaţi la cină oaspeţi din localitate: familii de tineri şi vârstnici

.
În a patra zi de Crăciun, în Piaţa din Sălişte are loc întrunirea tradiţională a tuturor societăţilor de juni din Mărginimea Sibiului, cunoscută sub numele de întrunirea jocurilor. Totul se desfăşoară după un ritual bine stabilit, iar în final, toţi se prind într-o mare horă.

În seara de 31 decembrie, fetele sunt din nou invitate la cină. La miezul nopţii junii, fetele şi muzicanţii, plătiţi să îi însoţească pe durata acelor zile, pornesc spre pavilion cântând melodii de jale. O dată ajunşi acolo, înscenează o în mor mântare cu un sicriu pe care este gravat anul ce se încheie. Se întorc apoi la gazdă, cântând şi dansând, salutând anul nou ce începe.
Petrecerile junilor se încheie cu plânsul butoiului, „prieten” ce i-a slujit cu multă încredere de-a lungul celor douăsprezece zile de sărbătoare.