Ne temeam și avertizam în urmă cu un vreun an, doi, că prețul alimentelor va fi escaladat într-un orizont de timp relativ mediu, iar în lume se va instala o criză mult mai grea decât decât cea financiară: criza alimentară.
Explicațiile plecau de la o realitate de netăgăduit: înmulțirea, cu fiecare zi, a populației globale. Vreme în care hectarele destinate agriculturii, ca suprafață cultivată desigur, stau, totuși, pe loc. La ce poate să conducă o astfel de teorie dacă nu la o foamete mondială, enunțam, parcă într-un glas, ziariști, analiști și politicieni, deopotrivă, cu ceva vreme în urmă.
Ce vedem astăzi, în preajma lui septembrie 2012, la aproximativ un an, să spunem, de la profețiile cu pricina? Constatăm, uluiți, cum urcă prețul cerealelor. Începând de la grâu și terminând cu tărâțele, dacă doriți. Efectele, mai departe, sunt lesne de anticipat: scumpiri ale pâinii și alimentelor și așa mai departe cu tot răul ce decurge de aici. Brusc, într-un moment de revelație, vedem că profețiile pregătite pentru ... 2020, iată, sunt pe cale să se împlinească în 2013. Acum, cu teamă, sperăm din tot sufletul ca gândurile noastre negre din urmă cu zece luni de zile, să fie doar un vis urât.
Ce se întâmplă, de fapt, cu hrana noastră de toate zilelele ? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de dezarmant: seceta.
Poate oarecum ironic, ceea ce credeam că va fi provocat de forțe oculte ( vezi marile corporații – bănci și traderi internaționali de cereale, etc. ), este rezultatul unui lucru cât se poate de natural: lipsa precipitațiilor. Cunoaștem, fără îndolială, și faptul că o mare parte din vină a au cei care conduc destinele agriculturii românești de 20 de ani încoace, dar acum este tardiv pentru regrete.
Astfel încât, în acest moment, întrebarea care se pune este ce se poate face pentru limitarea efectelor catastrofale ale lipsei apei ? Până când genetica va inventa soiuri mai rezistente la lipsa apei, nu avem decât o singură soluție: să reconstruim sistemele de irigații ale lui Ceaușescu. Pentru aceasta însă este nevoie de bani foarte mulți, de ordinul sutelor de milioane de euro, bani pe care evident că Guvernul României nu-i are.
Indiferent ce soluții (de finanțare) am adopta, să nu uităm nici o clipă că prețul alimentelor va merge numai în sus. Așadar, să nu mai pierdem timpul cu povești și să începem de astăzi refacerea canalelor de irigații. Eu, unul, văd în treaba asta un fel de prioritate zero pentru România. Altfel, mâine, ne vom trezi că prețul a devenit ...utopie. Astăzi, lucrurile încă mai pot fi urnite din loc. Cu condiția să facem din irigații o adevărată prioritate.