Să lămurim de la capul locului problema. Nu am nimic împotriva pieţelor cu aspect de talcioc şi nici a intermediarilor de niciunde sau de pretutindeni.
Chiar sunt pitoreşti şi demne de filmat de turiştii din vest. Nici măcar cu samsarii care există de când lumea a avut nevoie de ei şi vor exista atâta timp cât comerţul local se bazează pe mica ciupeală. Chiar dacă această mică ciupeală a cam distruns profitul. A lăsat doar iluzia profitului. Acestă bursă primitivă, de tip talcioco-samsărească, venită dinspre Bazar şi Fanar, a împrumutat din rapacitatea carnivorelor care ucid din plăcere, nu din nevoie. Aproape că a dispărut conceptul iluziei avantajului reciproc, potrivit căruia negustorul avea regula „lasă-i ceva din profit şi celui care vinde pentru a mai putea fi păcălit şi altă dată”.
Iar puterea de negociere a fermierilor scade pe fiecare zi în care producţia lor creşte. Adică, cu cât devine mai bun în ceea ce face, cu atât fraiereala devine mai adâncă. Îmi aduc aminte de proverbul cu vaca care dădea mult lapte dar la finalul mulsului vărsa găleata. Cam aşa se întâmplă în marile bazine legumicole ale ţării. Dar şi în comerţul cu animale vii. Chiar şi în exploataţiile de cultură mare, deşi acolo samsăreala a căpătat un alt nivel. Profesionist! Dar cu atât mai dăunător mediului de afaceri din agricultură. şi, culmea-culmilor, deşi dacă stai de vorbă cu fermierii aceştia ştiu că sunt folosiţi şi că, dacă ar practica un altfel de comerţ, care ar presupune minime investiţii comune, le-ar fi mai bine, totuşi niciunul dintre ei nu vrea să facă pasul spre altceva. Doar din teama că vor fi înşelaţi. Că cineva va fura ceva acolo. Gândirea asta nu este păguboasă ci total dezastruoasă. Ceva de genul „dacă o să cadă drobul de sare de pe brâul sobei în capul copilului, nu-i aşa că moare?”din Povestea Prostiei a celebrului Ion Creangă.
Adică, în loc să gândeşti o structură în care să nu laşi loc interpretărilor, de genul grup de producători sau iniţiativă cooperatistă, clară, cu pârghii de control, e mai simplu să spui că „strugurii e acri”. E ca şi în politica noastră în care toţi sunt hoţi. şi hoţii şi vardiştii. Chiar şi Dumnezeu care nu a făcut lumea ca pe un lagăr de concentrare.
Poate că amăreala aceasta vine de departe. Deşi este aiurea pentru cineva care doar observă fenomenul să se simtă cumva vinovat, că evoluţia comerţului agricol în zona rurală s-a oprit la nivelul de acum peste 2.000 de ani. Recunosc că aş fi putut face mai mult. Prin implicare directă. Dacă mă adâncesc în veşnica leahamite a românului că e inutil să ne zbatem pentru că ne vom afunda mai rău, înseamnă să accept că nu avem vocaţia „lucrului bine făcut”. Indiferent cine ne este tătucul.
Nu e bine că nu reuşim să naştem altceva decât invidie şi blestem! Că nu reuşim decât să amplificăm sentimentul inutilităţii, chiar şi atunci când lucrurile merg foarte bine! Că acest fel păgubos de a ne văieta înainte de a ne durea ceva, fără să căutăm măsuri de apărare, nu face bine nimănui. Nici celor care sunt asaltaţi, nici asediatorilor. Poate un pic de speranţă strecurată în Mioriţa, dincolo de speranţa într-o altă lume, ar fi ridicat mai mult decât bordeie din chirpici în sfânta Câmpie Română. Nu trebuie decât să treceţi Carpaţii, în Ardeal, pentru a vedea o cu totul altă lume. Un cu totul alt mod de a privi viaţa. Ca pe o provocare administrată, ca pe ceva palpabil şi controlabil. Ca pe un plan bine pus la punct. Deşi în ultima vreme,parcă din ce în ce mai mulţi ardeleni au importat regula talcioco-samsărească.
Hai totuşi să nu mai aşteptăm ca statul să facă ceva ci să-l obligăm să facă ceea ce trebuie şi apoi să punem mână de la mână să ne construim viitorul. Asta înseamnă şi să ne implicăm altfel decât prin a ne plânge şi critica ce nu fac alţii. Să devenim o naţiune, nu o mare de interese personale!