Provocarea numită FERMA DE FAMILIE

Păşunile şi terenurile fertile sunt confiscate de şmecheri politruci sau de afacerişti veroşi. Înainte vreme nu erai ţăran dacă nu aveai o vacă, cinci oi şi câteva zeci de orătănii. Erai doar un biet pălmaş. Numai bun de pus şef la comunişti. Iar ţăranii au fost numiţi chiaburi şi puşi în lanţuri. Mulţi dintre voi ştiţi cum v-au ţinut părinţii la şcoală din bruma aia de agricultură pe care o făceau şi pe vremea împuşcaţilor. Rudimentar, dar cu toată inima. În zona de deal şi de munte tradiţia nu a murit. Mai ales acolo unde au rămas neîmblânziţi urmaşii dacilor liberi. Acolo unde încă mai sunt turme de oi. Oamenii muncesc chiar şi în pierdere terenul. Să nu-i râdă lumea!

Din păcate, pieţele au dispărut chiar dacă pare că s-au înmulţit. Iar noi ne mirăm că dispar cei care coseau fiecare petec de pământ, ca să aibă nutreţ peste an să-şi crească vitele. Dar ce să mai facă cu laptele şi brânza lor? Li s-a interzis să le mai comercializeze iar procesatorii râd de ei. Nu mai au voie să-şi taie vitele. Cum să mai trăiască aşa?! În schimb, acolo unde sunt marile câmpii au fost mai mereu latifundiari. Sau cum s-or mai numi ei. E ceva natural. Acolo erau iobagi şi şerbi, nu familii de ţărani care au primit o oca de pământ după ce şi-au pierdut bărbaţii prin războaiele boierilor. Terenuri pe care mulţi dintre ei le-au vândut sau care le-au fost luate la colectiv chiar înainte de a se obişnui că sunt proprietari. Nu sunt ei de vină că aşteaptă şi acum bunăvoinţa noilor moşieri sau pur şi simplu eliberarea de glie!

Ţăranii, însă, nu trebuie priviţi ca o problemă socială. Ei au trăit de milenii fără a avea mila nimănui. Ba din contră. Talpa ţării a fost cu adevărat talpa ţării. Răzeşi, moşneni, oameni liberi, cu sabia sub pernă. Oricâţi cotropitori au trecut pe aici, ei şi-au plătit tributul. În cereale, în vite, în copii şi chiar şi în sânge, atunci când nu s-a mai putut altfel. Iar dacă e să luăm la rost răscoalele ţăranilor, le putem număra pe degetele de la o mână. Ei nu fac niciodată grevă. Îşi plătesc dările şi nu aşteaptă prea multe de la ocârmuire. Ştiu că nădejdea e doar în palmele lor bătătorite. Au mai plecat în băjenie, dar s-au întors de fiecare dată la ţarina lor. Cu idei noi, cu bani de investit. Ei nu vor părăsi nicodată definitiv ţara. Au prea mulţi strămoşi de întors odată cu brazda! Au prea multe seminţe de îngropat pentru coliva de pomenire.

Acum aşteaptă doar să nu fie minţiţi şi împiedicaţi să-şi facă treaba. Nu cer decât să-şi poată vinde marfa. Au nevoie de intermediari serioşi care să nu-i jupoaie ca mai toţi negustorii vremurilor trecute. Au produs întotdeauna pentru piaţă. Nu doar să se ghiftuiască ei. Ca să-şi cumpere chibrituri, petrol lampant şi ghete. Câteodată şi o rochiţă înflorată pentru frumoasele lor soţii. Între timp nevoile lor au crescut. Dorinţa de a avea o locuinţă decentă, apă curentă şi acces la învăţătură şi dispensar au mărit şi necesităţile. Nevoia de cash i-a făcut pe unii să plece din ţară iar pe alţii să dezvolte ferma. Am cunoscut mulţi astfel de fermieri. De obicei au fost ba tehniceni veterinari, ba şoferi de autobuz, ba tractorişti la CAP sau IAS. Oameni care au scos cumva capul în lume. Unii se zbat între a trece dincolo de mica fermă sau de a găsi o modalitate de a rotunji afacerea. Au început să proceseze sau au deschis o mică pensiune. Dar şi aici se lovesc de cerbicia aşa ziselor autorităţi, mai locale sau mai judeţene. În loc de un sprijin real, în loc de o consultanţă care să le deschidă noi orizonturi. Poate de aceea este atât de faultată iniţiativa camerelor agricole ale fermierilor care ar putea coagula energiile acestor ţărani evoluaţi. Care nu prea ştiu cum să fenteze APIA. Iar atunci când sunt pedepsiţi pentru îndrăzneala de a face ceva, lasă capul în jos de parcă ar fi fost prinşi la furat. Ei sunt bolnavi de bun simţ şi răbdare. O boală pe care acest popor o poartă prea adânc!!!
(...)

Citeşte articolul integral în revista Ferma, ediţia 1-14 mai 2016!