Alături de câteva sectoare (tehnologia informaţiilor, industria auto, sănătate, etc.) agricultura este, cu siguranţă, ramura economică în care s-a investit cel mai mult în ultima perioadă. Ne referim la evoluţiile din ultimii 30-40 de ani, la nivel global.
Este suficient să vă gândiţi că, dacă în urmă cu ceva vreme, fermierii abia beneficiau de mijloace moderne de lucru ale terenului, astăzi vorbim de tehnologii ultra-performante care generează hibrizi rezistenţi la secetă ori de tehnologii No Till. Aproape orice firmă de agricultură care se respectă are deja un departament de cercetare iar aşa-numitele loturi experimentale le vedem pretutindeni.
Interesant este şi faptul că noile cuceriri de tehnică agricolă sunt relativ accesibile majorităţii agricultorilor, în sensul că nu au costuri prohibitive pentru cei care şi le doresc neapărat în exploataţiile lor.
În paralel cu cercetările tehnologice, investitorii au început şi continuă susţinut lupta pentru cea mai importantă resursă: pământul. Multinaţionalele, căci de-acum avem globalizare, nu-i aşa, deţin exploataţii din Africa până în Israel, din Bulgaria până în Chile. Ordine pe burse, strategii, politici, interese. Totul pentru hrană.
De fapt, e lupta pentru supravieţuire. Conform Copa-Cogeca, până în 2050 se preconizează o creştere cu 60% a cererii de alimente. Ca să putem funcţiona, ca planetă, miliardele de guri (suntem peste 7 miliarde de persoane, în prezent) trebuie să mânânce. Dar pe contribuabilul occidental îl interesează mai puţin aceste detalii. Pentru el este important doar ca dimineaţa să-şi găseasca cutia de lapte în frigider.
Tocmai din această cauză, cursa pentru hrană ar putea avea o serie de efecte nefaste, ca să nu zicem fatidice.
Ce rezolvare le rămâne guvernelor, politicienilor şi agricultorilor în condiţiile unor resurse limitate? Răspunsul pare mai simplu decât am putea crede: tehnologia. Tehnologia care produce roşii cu gust de căpşunică ori brocoli cu multivitamine. De fapt, cred că drumul până la roşiile din plastic, coapte la infraroşu este mult mai scurt decât îşi imaginează unii.
Şi care e problema, veţi zice, din moment ce avem soluţia. Ca şi în alte situaţii, pericolul vine din lăcomie. De a produce mereu mai mult, cu mai puţin. Tehnologia e bună câtă vreme nu exagerăm. Ca stomacul să nu mestece mai multă chimie decât fibre de legume ori carne. Care sunt aceste limite, cum se stabilesc şi cine le controlează ? Despre asta vorbim acum, de fapt, ca teme ale prezentului pentru un viitor foarte apropiat.
